fluteechoes

Dragostea este a omului şi
pentru oameni. Privind lucrurile dincolo de banala trecere a zilei, noi
trebuie să iubim toţi oamenii, atitudine ce se impune prin natură, prin
destin, prin setea de absolut.

Aşa s-a născut sfinţenia.

 

Intotdeauna am apreciat frumusetea in simplitate , decat emfaza grosolana a tuturor celor care cred ca stiu ce e viata.

Mi-am dorit sa cresc si sa devin mai mult si intr-o oarecare masura am crescut (sau mai bine spus am cunoscut mai mult). Dar adevarata provocare a vietii este sa stii sa te intorci la adevarurile simple, care te-au influentat si modelat in omul pe care-l privesti azi in oglinda sufletului (uneori ingrozindu-te, alteori contemplandu-te cu adorare ), si sa observi la cate dintre ele ai renuntat sau poate doar le-ai pierdut semnificatia.

Mi-am dorit sa cresc, dar fara sa ma scald intr-un comportament bombastic, mi-am dorit sa pot sa fiu in stare sa vorbesc cu orice om la orice nivel, astfel incat intre noi sa se formeze o punte prin care sa formam o eventuala amicitie .

Aroganta vietii este ca ne amintim anumite lucruri (mai mult sau mai putin importante dar pierdem esenta lor). Azi m-am intors la ceea ce tinjeam de mult timp, la dorinta de cunoastere si de largire a sferei de curiozitate de frumos, de nou avant spre viata.

 

 

 De obicei nu merg pe coridoare fara lumina, fara culoare si fara zambete. Mereu am nevoie de certitudini, dar in momentul asta,siguranta din mine a disparut cu desavarsire.  Vine o vreme cand ai nevoie de libertate din partea unor persoane, dar eu primesc exact opusul. Simt ca sunt constransa si nu pot face nimic. Am nevoie sa ma eliberez, sa strig, sa alerg, sa ma vad de ce sunt in stare. Dar in cutia asta de sperietori uitate de lume, nu pot face nimic.

 

Stii, in seara asta, ma simt ca intr-o calatorie cu trenul, la marginea ferestrei fara tine, desti TU faci atatea pentru mine. Nu ma intelege gresit, apreciez tot, tot ce construiesti pentru noi, dar in seara asta te vreau atat de mult langa mine, sa stau si sa adorm in bratele tale, incat in momentul asta ma simt singura. Am multi  Dementori in gandurile mele si simt ca sunt trista, asa cum nu am mai fost de mult timp.

 

Ma incurajeaza faptul ca in calatoria de care-ti vorbeam mai sus, toate peisajele te-au ales pe tine alaturi de mine in decorul vietii noastre si cred ca intr-un final, voi adormi cu zambetul pe buze ca te iubesc. 

 

 

 

 

De ceva vreme, gandurile "meditative" din timpul liber sau pur si simplu "stradale" nu mi-au mai vizitate aleele neuronale. Am inceput sa ma schimb, dar nu e vorba de o schimbare radicala, nu una care sa vina din exterior, ci o simt in interiorul meu cu fiecare zi care trece. Mi-e dor de zecile de randuri citite, mi-e dor de inspiratia nelipsita din sufletul meu care ma faceau sa "nasc" atatea si atatea cuvinte frumoase. Parca mi-am facut un pasaport spre taramul uman definitiv, parca visele mele efemere, visele mele imposibile nu-si mai au locul, parca traiesc prea in realitate .

 

Nu-mi reneg drumul vietii in acest moment,dar simt ca scriu aici si nu iese nimic bun,asa cum era odata. Iubesc cu toata fiinta mea,dar parca uneori lipseste fantezia de care dadeam dovada. Ma simt ca un bibelou care este prafuit si va ajunge sa nu mai fie placut de nimeni. Imi este frica sa devin prea "uzuala", imi este frica sa-mi pierd unicitatea.

 

Sunt randuri care par foarte greu de crezut, dar imi "pierd" treptat tronul din vechea mea lume si ma inspaimanta trasatura de "om normal".

 

Abia astept sa vina, numai cu el pot discuta toate astea. Altfel, cu siguranta ar ramane doar ganduri inchise, si poate, uitate.